Dând zdrenţelor de nori din noi văpaia,
Să crească-n ceruri îngerilor sălaş
Din dragoste de om şi vorba aia.
Ne cheamă ţărmul rupt dintr-o epavă
de vas ucis la stânci de vreo furtună,
ne pune ancorei de suflet sclavă
o inimă ce-n viaţă dor adună.
Ne cheamă păsări libere şi triste
Când singure străbat al zării cerc,
Căci nimeni nu e vesel să asiste
la dragostea ce nisipurile întorc.
Ne cheamă depărtarea abisal,
Lăsându-ne mai singuri fiecare,
Cu cât mai hoinărim fără de mal,
Pe valuri trupuri fără de valoare.
Ne cheamă fruntea inimii ce doare
Aici cu albatroşi-n a lor splendoare,
Să încoronăm cu talpa pe nisip
O urmă doa a celui mai bun timp!